Eu, Tu si restul lumii

În general nu-mi pasă ce crede lumea, de fapt îmi pasă ce crede lumea statistic semnificativă pentru mine, despre mine, şi nu e multă. Mă obsedează o chestie de o vreme încoace, venită de la o persoană care prin definiţie e sinceră, deci contează părerea sa. Cum am ajuns să fiu ipocrită? De fapt nu cred că acesta e termenul care m-ar caracteriza, ci mai degrabă patetică.
Eu şi fumul de ţigară ne detestăm reciproc. Ştie că nu-l suport în general, şi tot în nasul meu stă. Dar acum câteva luni, am pus prima ţigară în gură şi am aprins-o. Totul era o joacă., şi mai mult, era curiozitate. Am citit în mai multe locuri pasiunea unora pentru ţigări, şi era ipocrit să-i spun cuiva să se lase, neîncercând niciodată. Pentru a încerca să te laşi de ceva, trebuie să şi începi ceva, apoi poţi încerca să-i faci pe alţi să te asculte.Zis şi făcut!
Am luat o ţigară. Ne-am amuzat foarte tare de cum arăta în mâna mea. Vroiam să-i dau o anumită eleganţă în modul cum o ţineam. Părea ciudat. Mi se părea că degetele mele nu se potriveau deloc cu ideea. Poate culoarea unghiilor era de vină, sau poate că nu. Bineînţeles era una dintre cele mai subţiri ţigări. Astea mi se păreau elegante pentru o femeie. Am aprins-o. Iar partea grea acuma urma. După câteva sfaturi amuzante, urma să trag. Am tras!!! Probabil vă gândiţi că am început să tuşesc. Nici pe departe. Fumul s-a împrăştiat prin gură, nu a trecut de gât, şi nici măcar nu a ajuns în plămâni. Nu am tras suficient. Am tras a doua oară. Nimic, nici o senzaţie! Râsetele celor ce studiau atent unde naiba se duce fumul, nu mi-au dat prea multe variante. Am mai tras o dată. Cred că de data asta a ajuns aproape de gât. Dar nu simţeam senzaţia pe care ţi-o dă. M-am distrat enorm când a venit momentul să scrumez. Era partea care-mi plăcea cel mai mult! Oricum,un lucru era clar. Trebuia să trag în plămâni! Parcă la un moment dat am simţit că mă înec, dar senzaţia a trecut repede. Eram eu şi ţigara, şi mă întrebam unde naiba îi toată pasiunea pe care o descriau unii, sau acesta e semnul că nu-i de mine. Şi totuşi, care-i secretul? Ce te face să nu o laşi? Am fumat ocazional o perioadă, dar nici până în ziua de azi nu ştiu să vă spun dacă am reuşit să trag în plămâni. Sunt mai mult ca sigură că nu am fumat nici măcar un pachet, iar după mai multe tentative din astea m-am plictisit şi am renunţat. Nu am găsit nici cea mai mică plăcere în ea, era chiar banal la un moment dat, şi şi-a pierdut tot farmecul.
Acum vreo două săptămâni, am descoperit farmecul narghilelei. Aromele erau fără nicotină, deci nu au nici o legătură cu ţigara. Iar fumul…era mult! Interesant e faptul că am simţit aroma cum aluneca încet în gât, şi era ceva, spre deosebire de ţigară, care nici măcar un gust amar nu mi-a lăsat. Am încercat, dar chiar nu înţeleg pasiunea unora. Şi dacă o să ziceţi că nu trebuie să înţeleg, ci să simt, atunci m-am lămurit, nu simt!
Poate că într-un fel sunt ipocrită, dar cu siguranţă curiozitatea mă face patetică. Respect!

Renunţ la Stand-by, îl păstrez încă postat ca să vă arăt că intenţie am avut, dar Mihai, ai dreptate, şi spre surprinderea mea sunt persoane cărora chiar le place ce scriu, şi chiar dacă eu sunt mai greu de mulţumit, dacă vouă vă place, aşa să fie!
Poate că 5 săptămâni e cam mult timp, şi am rezistat doar o săptămână fără să scriu ceva pentru blog, aşa că e timpul să mă revanşez. Am aflat că după statistici, îţi trebuie 2 ani ca să scri pe un blog şi să ajungi la maturitatea de care ai nevoie, deci am suficient timp ca să cresc. Şi poate că o să vină vremea când o să-l promovez mai mult…într-o zi! Cu ce sa incep?! Respect!

Blogul o să ia o pauză, nu că ar fi avut o activitate intensă în ultimă perioadă, iar majoritatea postărilor, mi se par acum destul de proaste, şi vreau mai mult, în fine…
O să urmeze pentru mine 5 săptămâni încărcate şi o imensă provocare, şi sper să fie ok, dar o să mă întorc la voi…am nevoie de timp. Îmi doresc să nu mai fiu nevoită să mai critic o vreme, să nu mai fiu acidă, naşpa, ipocrită sau cum mi s-a mai zis, să nu mă mai comport ca o adolescentă prostuţă şi îndrăgostită, vreau altceva în următoarea perioadă. Oamenilor le place să fie minţiţi, ce naiba să facă cu sinceritatea ta?, să le dai dreptate, să depinzi de ei, şi uneori chiar ai nevoie de ei, şi nu mai contează ce vrei tu, că altfel rămâi singur într-o cafenea, pe o canapea, şi te uiţi cum pleacă. Şi ai mai vrea să stai, dar…Şi pleci şi tu! Oricare ar fi situaţia, a 3-a persoană într-o relaţie de doi, la un moment dat e în plus. Şi m-am cam săturat să fiu a treia! Cât de greu poate fi să minţi?!
Aşa că dragilor, ne auzim cam peste 5 săptămâni, iar ceva scandal se anunţă de pe acuma. Rămâneţi prin zonă! Respect!

Am ajuns şi la partea 4. Şi totul e meritul lu’Teo. Nici eu nu mă puteam exprima mai bine, mai ales că vine din gura unui bărbat. Probabil că o să ziceţi că tot ce spune el (vedeţi clipurile mai jos), e doar stand up şi trebuie să fie fun. Serios?! Aşa se zice? Sau o să ziceţi că dacă asta te satisface pe tine, adica pe mine, crezi ce vrei!…şi încă cum! Eu mă recunosc în anumite părţi din show, vă las să vă imaginaţi voi care îs, că sigur nu’s alea, dar vă las că e dreptul vostru să vă imaginaţi orice, şi sunt doar curioasă dacă voi vă regăsiţi pe undeva. Nu mai am ce comenta…deocamdată, aşa că vă las cu Teo. Respect!

P.S: Dacă aveţi să-i reproşaţi ceva, miercuri 23 octombrie, vine în Tg-Mureş, în Jazz, de la ora 21. Aveţi curaj să-i spuneţi că nu e adevărat? Nimic,nimic? Nu prea cred, dar o să fiu acolo, vă susţin daca trebuie.

E toamnă! Parcă aşa începeau şi compunerile în generală. Vremuri de demult. Dimineţi reci şi somnoroase. Mi-e atât de greu să mă trezesc dimineaţa, aş mai vrea încă cinci minute! Soare leneş, nori cenuşii, mi-e dor de castane prăjite!
Dar nu mai suntem în generală, am trecut de ceva timp şi de liceu, nu mai suntem la fel. Am crescut în mii de feluri şi încă o facem. Am ales să fim ceea ce suntem şi încă facem alegeri. Uneori renunţările ne fac curajoşi, alteori doar laşi. Am ajuns unde suntem pentru că aşa am vrut. Nu vreau să regret ce fac şi ce sunt! (Excepţie, doar în sesiune, când mă întreb dacă merită şi îmi plâng soarta).
Şi totuşi e toamnă! Dar sunt prea obosită să stau să mă uit cum cad frunzele! E greu să faci un om bolnav să zâmbească, dar merită să o faci. Asta e toamna pe care o vede el. Doamne, nu mă lăsa să îmbătrânesc!
Eu, visând!
Miros de scorţişoare…şi nu cu vin, păstrez sticla, ci cu lapte şi cu puţină miere sau o cană de ceai fierbinte, un măr şi două nuci…

Fiecare început de sesiune şi perioadă de restanţă începe cu „Băga-mi-aş …. că nu am timp să învăţ”, şi se continuă cu „Data viitoare învăţ din timp” sau „Data viitoare citesc măcar o dată materia până la sesiune”. Nu cred că e unul care să nu-şi fi făcut astfel de promisiuni! Şi iată cum la fiecare început de an sau de semestru, stundenţii conştincioşi se pun pe treabă. Cum?! Îşi achiziţionează material de studiu. De unde?! De la xerox!
Nu este o afacere mai înfloritoare decât cea de la xerox care reînvie o dată cu începerea fiecărui an universitar. După o vară lungă în care mai mult decât un buletin nu aveau ce xeroxa, iată că acum e momentul lor de glorie. Furnicuţele cu listele de cărţi şi cu câte un greiere după ele se duc şi caută peste mapele cu prima pagină, poate, poate e şi cartea lu’nu ştiu care prof, de la nu ştiu care materie. În două formate: mic şi mare! Şi pentru că cererea e mare, se fac şi comenzi. La naiba cu drepturile de autor că suntem studenţi şi nu avem bani! Uneori ai vrea şi tu originalul, dar sunt mai mult ca sigură că habar nu are nimeni unde l-ai putea găsi, aşa că nu-ţi rămâne decât o singură variantă.
Trecând peste partea asta de agitaţie studenţească, apele se mai liniştesc o perioadă, iar cursurile au cam acelaşi tipar vechi de câteva decenii. Nu ştiţi care?! Un prof stă undeva în faţa grupului de studenţi, prezentând în manieră proprie materia. Cei mai preocupaţi de cele spuse stau cam în primul rând, celor ce li se rupe de curs, dar au nevoie de prezenţă, stau pe ultimele locuri, şi butonează de zor la telefoane, iar baza facultăţii scrie. Cum cine?! Fetele, clar! Şi iată cum o dată cu începerea cursului se pune în funcţiune mâna din dotare, de care este ataşată un pix, eventual un stilou, se pregăteşte cu atenţie foaia albă şi se începe. Şi dăi şi scrie, şi dăi şi scrie. Mai arunci din când în când câte un ochi prin sală, şi-i vezi…băieţii şi unele fete, dar nu majoritatea, stau! Cum plm stai când ăla nu se opreşte din vorbit şi tu nu faci faţă?! Şi trebuie să scri şi frumos, că după aia tot tu trebuie să citeşti ce ai scris, şi lor li se rupe. Problema, nu e neapărat că li se rupe, că aia e problema lor, ci faptul că ştii din start cine te va suna înainte de sesiune şi ce vrea să-ţi ceară. Şi le-ai da foile scrise, dar tot tu ştii clar, că nici măcar nu s-au chinuit să scrie ceva tot semestrul. Şti toate astea, şi tot îţi rupi mâna scriind…. să se înţeleagă! Unii, au intenţia să noteze câte ceva, adică, îţi cer o foaie şi un pix. Intenţia asta ţine cam 30 de minute maxim, după aceea o dau în diverse: de la desene în colţul paginii, la schiţe…deci consum inutil de foaie şi pix. Sau mai este varianta în care îi vezi cum noteză ei de zor în o grămadă de locuri (carneţele, foi, caiete, etc), în final habar nu au unde, sau scrisul e deplorabil şi mai mult decât indescifrabil, şi tot la aceeaşi sursă feminină ajung. Dar îşi dau silinţa! Oricum, oricât de mult îţi vine să-i baţi, să te mai destinzi şi tu, când îi vezi cum stau, în final, fac ei ce fac şi tot la tine ajung. Şi le dai! „Vai, ce frumos ai scris! Am înţeles tot din ce ai scris! Chiar m-au ajutat foile tale!” Sunt o parte din frazele pe care le auzi, că între noi fie vorba, au şi băieţii şantajul lor! Şi încă ţine!
Cărţi xeroxate….avem! Cursuri scrise…avem, şi urmează să mai fie scrise!…Ce ne mai lipseşte? Norocul! Respect!

Crezi că poţi să laşi deoparte nenorocita de ţigară şi să ni te alături în campania Sport vs. Fumat?! Nu-ţi cer mult, decât vreo 2 ore fără tutun. Aşa că duminca asta, nu ştiu ce dată e, aaa…17 octombrie, de la ora 12, hai cu bicicleta (dacă nu ai se poate inchiria gratis pe bază de buletin de la polivalentă) sau cu rolele, cu ce te ţine, lângă Sala Polivalentă din Târgu-Mureş, să demonstrăm că se poate!
Deci, duminică, ora 12, bicicletă, role sau vii să mă ţii de mână să nu cad, Polivalentă, fără ţigări. Eşti în stare să renunţi la ţigară pentru sport? Atunci ne vedem acolo! Şi chiar dacă nu fumezi, te aştep acolo! Respect!

Pentru că e prea frumos să rămână doar un comment…Iar Chilian e perfect ca fond muzical…
Şi eu ştiu cine eşti tu…

“Cati dintre noi s-au plimbat prin padure toamna ? Oare cand a fost ultima oara cand ai privit stelele? Iti aduci aminte cum susura un rau? Ai incercat sa urci un munte? Te-ai oprit vreodata din goana ta nebuna sa privesti apusul ? Te-ai intrebat ce-i dincolo de linia orizontului? Te-a plouat vreodata fara sa te enervezi? Ai incercat sa zambesti la zambetul unui copil?
Avem timp pentru asa ceva?
Ai avut timp sa te uiti cate vietati misuna printre frunzele padurii? Te-ai intrebat unde e carul mic? Ai stat s-arunci cu pietre-n rau? Ai deslusit potecile acelui munte? Te-ai gandit atunci ca tu privesti apusul, iar altii rasaritul?? Stiai ca toti traim sub acelasi cer dar avem orizonturi diferite? De ce te-ai enervat ca ploua? Adu-ti aminte de zambetul copilariei cand umblai prin ploaie si sareai in balti.
Tu?Eu?Restul lumii?

Luni, o zi ciudata,
Marti, neterminata
Si vine miercuri,
Ea n-are vesminte,
Uneori tin minte…
Joi trece in graba,
Vineri sta sa cada
Si sambata trece urgent,
Duminica-s absent…

Şi am închis ghilimelele. Respect!

P.S: Da, m-am intrebat unde-i carul mic…si te-am facut sa mi-l cauti…

Blocuri gri şi norii cenuşii…Străzi încurcate, multe semafoare. Şi mult frig. Îmbrăcăminte clar neadecvată capitalei. Noroc cu sufletele calde găsite acolo. Bucureştiul vechi, străzi înguste, cafenele, noapte, clădiri înalte…ciocolată caldă şi poveşti. O nouă zi. Mieunat de foame. Multă cafea şi mic dejun zgomotos. Ploaie. Umbrele. Cişmigiu. Un parc liniştit cu raţe şi lebede. Poze. Brăţari, eşarfe, cercei, culoare. Frig. Papanaşi şi ceai fierbinte. Metrou. Amintiri şi vin demisec. Muzică. O noapte prea scurtă. Nu vreau să plec! Aproape de lacrimi şi multe promisiuni pentru primăvara ce va veni. Îmbrăţişări. Nu există timp şi distanţă pentru a definii o prietenie adevărată. Tren. Urme de zăpadă la Predeal. Maşină. Mai puţin frig şi soare. Acasă. La naiba, iar trebuie să mă trezesc de dimineaţă! Respect!

M-am hotarat, de azi inainte prostia nu mai are ce cauta pe acest blog, si decat sa lasi un comment doar de dragul de a lasa ceva, mai bine nu o face. E dreptul tau sa te exprimi, nu-ti interzic asta, dar asta nu ma impiedica sa te cenzurez daca esti prost. Respect!